Calugarita 1

Citeste in timp ce asculti!

“Tatal nostru care ne Esti in Ceruri…” …Zi de zi ma rog la Tine Dumnezeule, sa nu-mi dai ispita cea din care au gustat multi si s-au lepadat de Tine. Sa nu fiu eu cea ce pica-n plasa celui viclean ce-mi ofera iubirea pervers de dulce. Ti-am spus Doamne, Ti-am spus. Rugandu-ma acum la Tine iti spun, prin marturia mea, ca am gresit in fata Ta. In fata mea. In fata iubirii credintei ce-o purtam de-o viata intreaga pentru ceea ce credeam a fi ceva ce poate nu a existat… Ma ierti Isuse? M-ai fi putut ierta vreodata?
Aminte-mi aduc de-acea satana cu chip de inger ce m-a ispitit in veacuri de agonie din iubire pentru el si m-a furat din ce-am calugarit pana acum. Ori eu nu sunt femeie, ori eu nu vreau iubita ca si Tine, ce Te iubesc toti.
Noptile-mi curg cu sudori si dorinta, pofte de atingeri si mangaieri, soapte ispititoare de care numai Tu le-Ai stii si oricare femeie ce a pasit in iad. Ma simt inflacarata. Oare deja sa ard in iaduri in chinuri si dureri apocaliptice? Dumnezeul meu. Sa fi gresit ca a ales daruinta intr-un Tine si nu viata ce m-ar duce-n iad?
L-am cunoscut intr-una din zilele de vara, ale Raiului ce nu le-Ai daruit, intr-o Duminica in care muritorii se rugau; el avea o mormantare. Am privit neputincioasa cum ii curgeau lacrimile-ndurerate de “harul” ce i l-Ai daruit, ca cea ce i-a dat viata sa-Ti fie alaturi. Langa Tine.
Plangeau in hohote, pe vreme ce preotul cerea iertare pentru fiinta ce-Ai chemat-o alaturi. Eram cu surorile, ruga Ti-o faceam.
Imi amintesc si-acum chiar, ca-n ziua aceea l-am privit numai pe el. Numai fiinta lui ma strafulgerat intr-un mine, si-atunci nu Te-am mai simtit.
Transpiram tinand cartea cea cu rugaciuni in care surorile, ce-ti erau credincioase citeau, iar Tu le multumeai cu saruturi de buna-stare si credinta pe cand eu pofteam la muritori. Eram coplesita, imbujorata scapam cartea cea cu rugaciuni in nestire. Preotul ma privea lung iar
surorile cu ura. Stiau ca eu pofteam la “necuratul” dar ce era sa fac? Speram doar ca mormantarea se va sfarsi, iar el va pleca si voi uita. Nu. Tu Ai stiut prea bine Doamne, ca pofta de iubire intr-o viata dedicata in ceea ce as putea crede, ar creste din clipa in care as gasi-o. Atunci eu mi-am pierdut credinta…
Se intampla oare sau eram din ce in ce mai atrasa de el…de negrul din ochii lui, de lacrimile ce le varsa in hohotele durerii, de parul blond… de mainile fine. Eram pierduta in privirea lui.
Tata! Maine-ti voi marturisi mai mult.
….”In Numele Tatalui; si-al Fiului, si-al Sfantului Duh…Amin!”

Va Urma!

Fie ce-o fi!

A fi sau a nu fi ?
Tampenii de o noapte
Tampenii de o zi.
Unde sa mai las lacrima sa cada ?
Nu mai am loc de odihna
Intr-o lume bolnava.
Cand sa mai cresc fluturi
Pe cerul infectat de respiratia gretoasa ?
Cum sa mai aud susurul apei
Si sa mai vad zambetul copilului in leagan ?
Cui sa-i mai spun ca mi-e dor
Sau sa-i mangai fruntea
Fara sa-mi intinda nota de plata ?
Cat mai trebuie sa platesc pentru inocenta
Sau sa aud pe la colturi rautacioase soapte ?
Tampenii de o zi,
Tampenii de o noapte.
Fie ce-o fi !

Fântâna-dor

În suflet am un dor.
Un dor,
În el s-a cuibărit,
De dragoste izvor.

La început
A fost un fir.
Un fir
Ce-n gând mi s-a topit,
Un gând nelămurit.

Încet, încet
A tot crescut.
Din gând,
În gânduri s-a-ntărit
Și loc în cap
N-a mai avut,
Să curgă a-nceput.

Si inima
Mi-a inundat.
Și nici un colț
Uscat
N-a mai scăpat,
El totul a udat.

Și a crescut,
Și a crescut;
Să sece,
Nici eu nu am mai vrut
Ș-atunci,
Din firul de izvor,
Fântână s-a făcut.

Fântână-dor
Nu poți avea,
Eu am gândit,
De-o cumpănă
Nu ai la ea...
Atât mi-a trebuit!

Curând,
O cumpănă a apărut;
O cumpănă
Plecată-n dor,
Ce umbră i-a făcut.

Și dor,
Ce limpede izvor!
Până atunci
Imaculat,
Pe loc
S-a tulburat.

Și să ridic
Cumpăna-am vrut,
Dar dor și lanț
Greu atârnau...
Și nu am mai putut.

De-atunci,
Pe ea sus
N-am mai tras;
O umbră face ea
Ș-acum
Și dor...
În cumpănă-a rămas.

Încet, încet
El s-a uscat.
Din inimă,
’Napoi în gânduri
A urcat
Ș-atunci
Fântâna... a secat.

Fântână-dor
Nu poți avea,
În timp am înțeles,
De-o cumpănă
Se-apleacă-n ea,
Mult prea adânc
Și des.

Cerşetător

Afirm astazi cu mândrie
Că în scumpa Românie
Ministresa Coana Mare
A pus preţ pe cercetare
Aparînd uluitor
Job-ul de cerşetător
Cel ce vrea să cerceteze
Trebuie să cerşească-ntâi
Sau să se prostitueze
Să dea bir Caesar-lui.

Rapirea din Serai- partea a 3-a

Această criză a fost foarte bine pusă la punct şi regizată de cei care de fapt conduc lumea .
Imi e ciudă că nu pot fi stăpână pe propriul meu destin şi că, şi eu, ca şi ceilalţi, sunt doar o marionetă în mâinile lor.
Privesc în urmă la jumătatea asta de an şi mă minunez cât de repede a trecut.
Deşi obişnuiesc să mă bucur de lucrurile simple şi nu-mi trebuie foarte multe să fiu fericită, greutăţile din această jumătate de an m-au făcut să nu mai văd şi să nu mă mai pot bucura de un răsărit de soare sau de frumuseţile naturii.
Fiecare lună a fost o luptă pentru supravieţuire: pe 5 ale lunii o rată la o bancă, pe 15 ale lunii altă bancă şi la sfârşit de lună, leasingul şi iar începea următoarea lună, luând-o de la capăt, ca un calvar care aveam impresia că nu se mai termină, luptându-mă să-mi plătesc ratele ca un cetăţean corect ce sunt. Speram ca luna viitoare să-şi dea drumul treaba şi să rămân pe linia de plutire. Văzând atâtea “cadavre” în jurul meu, speram să mai iau o gură de oxigen şi să nu ajung şi eu ca ei.
A mai venit o lună şi zău că nu mai aveam de unde lua bani pentru rate. Eram disperată, dar mi-am spus că ce-or face alţii voi face şi eu. Ce-o să-mi facă banca? O să mă pupe undeva.
- N-am bani să plătesc le-am spus, găsiţi voi o soluţie.
Şi au găsit: reeşalonare cu dobândă la dobândă, plus penalităţile din urmă. Eram datoare la bancă de două ori rata. Am văzut roşu înaintea ochilor, am simţit că mi se făcea o mare nedreptate, cămătarii aştia luau pielea de pe mine şi nu eram singura. Ceilalţi datornici pe care îi cunoşteam se bucurau că se poate rezolva aşa şi că nu ramân fără case.
Bancile nesatule, au dat credite cu nemiluita, am ajuns in imposibilitate de plata, cum era si normal sa se intample si acum vin sa ne faca reesalonari cu dobanda dubla.
Mama lor de hoti.
În acele momente m-am gândit la Dostoievski din Crimă şi Pedeapsă şi la iobagii din 1907 cărora le ajunsese cuţitul la os.
Îmi venea să-mi bag piciorul ăsta beteag în gura lor, dar mi-era teamă să nu mi se infecteze(piciorul).
Are şi o parte pozitivă criza asta: am învăţat să fac economie de mă minunez şi eu cum de nu am văzut până acum câta risipă este în jurul meu.
Criza a lovit pe majoritatea populaţiei dar sunt şi persoane care profită din plin de pe urma ei şi le merge foarte bine, cum sunt avocaţii ăştia care fără milă îţi iau pielea de pe tine şi tu disperat, trebuie să faci rost de bani ca să-i plăteşti, altfel îţi pierzi casa.
Alţii sunt executorii care vin şi-ţi scot lucrurile în stradă după ce ai pierdut procesul, proces pentru care te-ai împrumutat de bani să plăteşti avocatul.
Dar am cunoscut şi oameni care nu prea au fost afectaţi de criză, oameni care nu şi-au dorit foarte multe de la viaţă. Nu au credite şi trăiesc foarte modest, au o viaţă liniştită. (Nu ca a mea zbuciumată şi plină de stres). Aceştia sunt doar câţiva, dar eu îi admir pentru că am învăţat că nu e bine să ai totul de la viaţă, ci din fiecare câte puţin.
Toţi, noi, ceilalţi, suntem sclavii caselor pentru care muncim o viaţă. Ne mâncăm sănătatea să lăsăm ceva material după noi.
Dar oare asta e important? După ce am dat „colţu”, noi nu vom mai locui în acea casă mare şi frumoasă, se vor „bate” neamurile pentru ea, de-ţi va veni să te întorci pe cealaltă parte în mormânt.
Această criză ne-a forţat să ne modficam principiile pentru care muncisem să le clădim…o viaţă.
Ne-a transformat în ceea ce nu ne-am dorit niciodată.
Ne-a învăţat să supravieţium cu orice preţ şi preţul a fost foarte mare…OMENIA.
Dar sper ca noi oamenii, să nu ajungem să ne războim între noi ca să rămânem în viaţă.

Mama ei de criza

Această criză a fost foarte bine pusă la punct şi regizată de cei care de fapt conduc lumea .
Imi e ciudă că nu pot fi stăpână pe propriul meu destin şi că, şi eu, ca şi ceilalţi, sunt doar o marionetă în mâinile lor.
Privesc în urmă la jumătatea asta de an şi mă minunez cât de repede a trecut.
Deşi obişnuiesc să mă bucur de lucrurile simple şi nu-mi trebuie foarte multe să fiu fericită, greutăţile din această jumătate de an m-au făcut să nu mai văd şi să nu mă mai pot bucura de un răsărit de soare sau de frumuseţile naturii.
Fiecare lună a fost o luptă pentru supravieţuire: pe 5 ale lunii o rată la o bancă, pe 15 ale lunii altă bancă şi la sfârşit de lună, leasingul şi iar începea următoarea lună, luând-o de la capăt, ca un calvar care aveam impresia că nu se mai termină, luptându-mă să-mi plătesc ratele ca un cetăţean corect ce sunt. Speram ca luna viitoare să-şi dea drumul treaba şi să rămân pe linia de plutire. Văzând atâtea “cadavre” în jurul meu, speram să mai iau o gură de oxigen şi să nu ajung şi eu ca ei.
A mai venit o lună şi zău că nu mai aveam de unde lua bani pentru rate. Eram disperată, dar mi-am spus că ce-or face alţii voi face şi eu. Ce-o să-mi facă banca? O să mă pupe undeva.
- N-am bani să plătesc le-am spus, găsiţi voi o soluţie.
Şi au găsit: reeşalonare cu dobândă la dobândă, plus penalităţile din urmă. Eram datoare la bancă de două ori rata. Am văzut roşu înaintea ochilor, am simţit că mi se făcea o mare nedreptate, cămătarii aştia luau pielea de pe mine şi nu eram singura. Ceilalţi datornici pe care îi cunoşteam se bucurau că se poate rezolva aşa şi că nu ramân fără case.
Bancile nesatule, au dat credite cu nemiluita, am ajuns in imposibilitate de plata, cum era si normal sa se intample si acum vin sa ne faca reesalonari cu dobanda dubla.
Mama lor de hoti.
În acele momente m-am gândit la Dostoievski din Crimă şi Pedeapsă şi la iobagii din 1907 cărora le ajunsese cuţitul la os.
Îmi venea să-mi bag piciorul ăsta beteag în gura lor, dar mi-era teamă să nu mi se infecteze(piciorul).
Are şi o parte pozitivă criza asta: am învăţat să fac economie de mă minunez şi eu cum de nu am văzut până acum câta risipă este în jurul meu.
Criza a lovit pe majoritatea populaţiei dar sunt şi persoane care profită din plin de pe urma ei şi le merge foarte bine, cum sunt avocaţii ăştia care fără milă îţi iau pielea de pe tine şi tu disperat, trebuie să faci rost de bani ca să-i plăteşti, altfel îţi pierzi casa.
Alţii sunt executorii care vin şi-ţi scot lucrurile în stradă după ce ai pierdut procesul, proces pentru care te-ai împrumutat de bani să plăteşti avocatul.
Dar am cunoscut şi oameni care nu prea au fost afectaţi de criză, oameni care nu şi-au dorit foarte multe de la viaţă. Nu au credite şi trăiesc foarte modest, au o viaţă liniştită. (Nu ca a mea zbuciumată şi plină de stres). Aceştia sunt doar câţiva, dar eu îi admir pentru că am învăţat că nu e bine să ai totul de la viaţă, ci din fiecare câte puţin.
Toţi, noi, ceilalţi, suntem sclavii caselor pentru care muncim o viaţă. Ne mâncăm sănătatea să lăsăm ceva material după noi.
Dar oare asta e important? După ce am dat „colţu”, noi nu vom mai locui în acea casă mare şi frumoasă, se vor „bate” neamurile pentru ea, de-ţi va veni să te întorci pe cealaltă parte în mormânt.
Această criză ne-a forţat să ne modficam principiile pentru care muncisem să le clădim…o viaţă.
Ne-a transformat în ceea ce nu ne-am dorit niciodată.
Ne-a învăţat să supravieţium cu orice preţ şi preţul a fost foarte mare…OMENIA.
Dar sper ca noi oamenii, să nu ajungem să ne războim între noi ca să rămânem în viaţă.

..fragment ( Poveste de sinucigaş ) ( zece ani mai târziu )

…tocmai ieşise din tură când primise vestea într-un mesaj fulger pe telefonul mobil. “iubito iartă-mă, problemele s-au strâns. Ai grijă de câine. Te iubesc poate ne vom vedea în lumea cealaltă. Te iubesc.”
Clipise în lacrimi. Plângea chiar. Vestea pentru ea era cutremurătoare dar nu atât de dură pe cât era cea de după. Paşind plângând pe străzile oraşului într-un miez de noapte răcoros se opreşte în faţa unui magazin de electronice să privească iar mesajul primit. Citind printre rânduri aude subit o ştire pe un televizor în funcţiune. ” In urmă cu aproximativ o oră un tânăr s-a sinucis…” Ingheţase. Scăpând telefonul şi servieta pe jos , îngenunghează pe trotuarul umed şi plânge, gândind disperat la amintiri frumoase cu el. Erau împliniţi. Ea ştia asta. El era doctor veterinar iar ea avocată. Era poate cea mai bună avocată din oraş, şi chiar nu exista vreun motiv anume pentru care el ar face aşa ceva.
El? El era un tip foarte rezervat , original şi sincer. Mereu îi spunea ei ceea ce simte şi o iubea poate mai mult decât se iubea pe sine. Lucrurile se schimbasera de la nunta lor, când el a decis să se mute într-un apartament în care cu ani în urmă s-a sinucis un băiat, poate în acelai mod. Aruncându-se pe geam. El era bolnav, suferea de un soi de insuficienţa respiratorie şi intra în crize dese şi dacă nu era monitorizat putea muri, dar ea îl iubea aşa.
Privind, disperată vitrina magazinului, nu-i venea a crede. Işi privea palmele, privea strada goală în noaptea de dup-o ploaie măruntă. Vocea lui îi era în cap. “Mi-e dor…” , şoapte şi cuvinte care-o dispera. Ridicându-se, începu să ţipe. Ii striga zadarnic numele…Cum cu clipe-n urmă vorbise cu el la telefon, apoi moare?… Distrusă psihic se grăbi spre casă.
Odată ajunsă privi neputincioasă cum uşa apartamentului era spartă. Tremura. Vecini de alături încercau poate zadarnic să-i explice ce s-a întâmplat dar fără rost, ea deja era în lumea ei. Privind în gol păsea uşor parchetul, şoptindu-i câinelui care o aştepta în casă, vorbea de parcă-era nebună : “Shhh , să nu-l trezeşti pe Pisi…” apoi pică pe podea şi plânge. Apartamentul îi era plin de sigilii de la poliţie. Până şi toaleta îi era sigilată.
După ore-n şir de plâns se ridică şi îşi strânge toate fotografiile pe care le mai avea cu el când era sănătos. Frumoase clipe mai erau. Si-apoi, le arde , în mijlocul apartamentului. Vecinii se cruceau, iar bătrânii ce locuiau pe palier îi strigau zadarnic să se trezească din acea tranşă psihică, dar ea era neajutorată şi pierdută. Si ard …şi ard … şi ard. Ard toate amintirile ei. Pe parchet focul ardea cu putere fotografiile lui în faţa vecinilor ce-o priveau speriaţi cum aceasta îşi lua câinele de zgardă şi se aruncă împreună de pe balcon de la al zecelea nivel…ar mai fi ceva de zis?
Ciudat , cu zece ani în urmă un tânăr se aruncase din acelasi apartament. Parcă zece era numărul perfecţiuni, nu?

Sinucigașul

De grindă,
Un laț din funie atârnă.
În el,
Un cap cu barbă.
Din cap,
Un gât se tot lungește,
Parcă ceva ar vrea să vadă!
De gât,
Legați cu o cravată,
Doi umeri se lățesc.
De ei,
Pornesc lălâi să cadă,
Mâneci de haine
Ce-n final,
Palme deschise întâlnesc.
Și mânecile cu cravata,
Un piept parcă susțin.
În el,
Nici urmă de mișcare,
Doar nasturii îl țin.
Cureaua,
Ce acum este cam largă,
Un mijloc înconjură.
Și pantaloni
Ce stau să pice,
În ghete
Își opresc a lor măsură.
Dar ghetele
Sunt cam ciudate!
În loc să șadă pe pământ,
Ele în aer stau ș-atârnă
Ș-un scaun ce-i sub ele-i frânt.


Mă uit...
Imaginea ce văd
E sumbră.
De bârnă,
Un spânzurat
Ce stă în ștreang ar fi...
Dar cine-o fi cel ce atârnă?
În jur privesc.
E casa mea!
Ce-o căuta omul la mine!?
O barbă, o cravată, un costum,
Cureaua ce-i cam largă...
Dar ăsta-s eu!
Și brusc...spaima îmi vine.
O voce parcă-mi spune-ncet:
„Mergi la oglindă și privește”!
Oglinda ce-o cunosc demult
Mă face să tresar,
Eu nu mă văd în ea,
În ea, tot el ivește.
Mă scutur.
Poate nu văd bine!
Privesc din nou oglinda.
Imaginea e însă aceeași;
El atârnând,
Adică eu
Și grinda!
Să-l zgâlțâi, mă gândesc,
Poate-nțeleg!
Dar mâini ce-ntind
Parcă n-ar fi!
Prin el,
Cu ușurință trec.
Aha!
Coșmar, cu siguranță;
Și obosit mă-ntorc
Să ies...
Și dau s-apuc de clanță.
Pe ușa
Ce nu s-a deschis,
Uimit,
Îi văd intrând însă pe ei,
Părinții mei...
Care-au murit.
Și tata,
Arătând spre cel ce sta
De funie legat,
Cu o durere-n chip
Ce nu putea s-ascundă,
Mi-a spus încet:
„Cum ai putut să crezi,
Copilul meu,
Că suferința ta din viață
Prin sinucidere
Se-alungă”?

Rapirea din Serai- Partea 2-a

Corleone sforăia de zor când Superman si oamenii lui au spart un geam de la parter ca să intre in casă. Vitrina a auzit zgomotele şi s-a trezit speriată:
- Corleone, scoală-te, a intrat cineva în casă. Tu n-auzi mă, prapaditule?
Corleone, nimic, sforăia de zor. Vitrina îl scutură bine.
- Lasă-mă Albă ca Zăpada, să mă mai joc un pic, mormăi Corleone printre sforăituri.
- Albă ca Zăpada? E lasă că te albesc eu, mânca-mi ai p_ _da, zise Vitrina supărată.
-Ce-i fă? Ce-ai? se trezi în sfârşit Corleone
Se dezmetici, se ridică în fund şi făcu ochii mari când auzi paşii care veneau tropăind în sus pe scări.
- Boreasă, ia repede telefonul şi puradeii şi fugi prin spate. Ascundeţi-vă în grădină şi sună la Deniro, Ronaldo, Spartacus, Napoleon, Tarantulă, şi Semafor. Să vină repede, toti cu săbii Hai fugi.
Cand Superman a intrat în dormitor, l-a găsit pe Corleone singur în pat, prefăcându-se că doarme.
S-a repezit la el luându-l la bătaie şi îi dădea unde apuca, ca un bezmetic.
- Ia mă harachiru şi sepiku de aici, vrei bani? Ia de aici, f_ _ _-te in gură de bandit. Te-ai îmbogăţit din manglelile şi mânuielile noastre şi acu vrei să
ne faci harakiru? Superman s-a oprit numai când a obosit şi s-a simţit răzbunat si usurat.
- Ăia este banii mei, spuse Corleone, voi v-aţi luat partea.
- Harăsel, jigodie. Unde-i nevastă-ta? Să i-o trag.
Ceilalţi se uitau la scenă cu câte un pistol într-o mână şi sabia în cealaltă şi nu schiţau nici un gest, în afară de Devito, care la auzul ultimelor cuvinte, s-a înroşit şi s-a întristat dintr-o dată.
- Glumeam, spuse Superman.
- E la mumă-sa cu puradeii.
- Da? Atunci te iau pă tine cu japca, mafiotule.
Corleone, speriat a făcut ochii mari şi a încercat să se depărteze de Superman, mutându-se mai încolo în pat cât îi permitea burdihanul.
- Iar am glumit, zise Superman, râzând.
Pentru Devito era prea mult, s-a lăsat încet pe un scaun de lângă uşă.
Pfu, îi trage Superman un scuipat între ochi lu Corleone.
- Porcule, ne exploatezi ca pe nişte sclavi, nu te mai saturi de avere şi bani. Ai făcut cimpoiul ăla mare de-l cari cu roaba, antialfabetule.
Scuipatul i se prelinse lui Corleone pe nas, până pe bărbie unde se amestecă cu sângele care-i curgea din nas.
- Bine, zise Corleone-ca să tragă de timp, dacă vrei poţi să-i păstrezi, sunt ai tăi.
- Hai siktir, în p_ _ _a măti, sunt precis că ăştia este banii doar pentru haleala la javrele tale din curte.
Se aud paşi pe scări. Erau oamenii lu’ Corleone.
- Ţi-ai chemat bodigărzile? Lasă umflatule că te aranjez io mai târziu.
Începea bătălia. Fiecare om de-a lu’ Superman se bătea cu unu de-a lu’ Corleone. Superman s-a nimerit cu Napoleon, un bărbat de statură mijlocie şi bine făcut.
“Oare unde-o fi Devito? Că astă nu ştie să se bată”se gândea, întorcând capul spre stânga, în timp ce se “duela” cu Napoleon.
Napoleon, profitând de neatenţia lui, a făcut o fandare în faţă cu sabia.
- Tuşe pusicat, zise Napoleon cu un zâmbet victorios pe faţă.
Superman, a scos un urlet de durere. Simtise durerea până în creier. A dat drumul la sabia din mână şi şi-a pus mâna între picioare. Prima lui reacţie a fost să ridice pistolul aflat în cealaltă mână şi să-l ţintească pe omul care i-a pricinuit o aşa mare durere.
Nu mai ştia dacă a apăsat pe trăgaci sau nu, doar l-a văzut pe Napoleon cu o dâră de sânge în colţul gurii, căzând pe spate.
Nu mai avea putere să stea în picioare, s-a lăsat încet jos, chircindu-se de durere.
Bătălia a fost scurtă iar când s-a terminat n-a fost nici un învingător.
Casa lu Corleone arăta ca şi cum o scotociseră, să găsească ceva de mangleală. Se auzeau de peste tot icnete şi vaiete de durere.
În acel moment a întrat în casă mascaţii cu armele îndreptate spre ei.
- Toată lumea la podea şi mâinile sus, se auzi dintr-o gură care se mişca sub o şoseată neagră, trasă pe cap.
Dar mascatul vorbea singur, deja toţi erau răniţi şi întinşi pe jos de durere.
- Trimiteţi salvarea-zise mascatul prin oki-toki, de fapt mai multe, ai a fost un măcel.
- Pit-bred, Batman, Palmolivule, unde sunteţi? Întreabă Superman cu glasul stins de durere. Sunteţi tăiaţi nasol?
- Suntem aici cu toţii, răspunse o voce de sub mobila rasturnata. Termopan are o tăietură-n ţeastă, Svarţnegăru are faţa plină de sînge şi io am un glonte-n picior şi mă doare de mor.

fragment...[Poveste de sinucigas]

Play apoi citire

…astăzi şi-a spus în gând, ori nu se mai trezeşte ori e ultima zi.
Incet se trezi fără vlagă sau chef de orice altceva. A tras e de el însăşi numai să se spele pe faţă. Ceasul îi suna zadarnic şi insistent din 9 în 9 minute aceeaşi piesa de 4 ani de zile. Intrun final se ridică. Stând în fund. Nebărberit. Ciufulit. Imbrăcat doar în nişte şorţi abli ce nu mai erau decât nişte chiloţi pătaţi cu cine ştie ce secreţii. Prin faţă , pe la fund şi pe oriunde ar mai putea fi pătaţi.
Mirosea, duhnea chiar, atât el cât şi casa în care trăia împreună cu o pisică ce-o primise din mila unor oameni cu câţiva ani în urmă. Era singurul suflet ce era alături de el.
Stând în fund privea nepăsător fereastra unde soarele bătea cu o lumină orbiotoare. Puteai să distingi cât de mult praf era după cum vedeai în razele de soare. Pisica se freca pe lângă el iar el sufla greu. Era de-un sictir notoriu. Ii dădu pisicii un picior de alungare şi se ridică spre baia care părea neîngrijită de ani de zile. Closetul era plin de chistoace de ţigări, iar hârtii igienice folosite îşi făceau veacul pe lângă vas, te miri cum mai trăia acolo. Ajuns în baie începu să privească oglinda neştearsă. Se privea pe el, pe sinea lui, îşi privea pierzania, ştia că rostul nu-i mai e aici, decât dacă o v-a lua de la început ceea ce şi el ştia că nu se va întâmpla, era prea tarziu pentru el.
Privindu-se în linişte, gânduri de sfârşit îl cuprindeau şi brusc începu să plângă. In hohote. Urlând, lovind pereţii crăpaţi şi galbeni. Ce a fost el o dată şi ce a ajuns. Işi amintea cândva, că toţi îl cunoşteau, toţi îl admirau, toţi îl iubeau însa el? El întotdeauna a vrut ceva mai mult decât i s-a oferit, probabil că de aceea ajunseseră aşa cum era atunci. Mai singur decât a fost vreodată. Sti cum e vorba aceea , ” de ce ţi-e frica, de aia nu scapi”, în cazul lui, îi era teamă de singurătate.
Ieşind din baie îşi privea paşii mărunţi către dormitor. Era trist, singur şi murdar. Dormitorul în care îşi făcea veacul scriind articole de dor era răvăşit, haine murdare, căcărezi de la pisică, pete de urina în pat şi canapele, chistoace şi hârtii arse, sticle sparte şi ferestre cârpite cu folii de plastic. Privea neputincios cum viaţa îl răsplătise, şi-şi mulţumea în sinea lui clătinând încet din cap. Trist.
Apoi, întro clipă de disperare, şi-a pus capăt gândurilor cu o încheiere a raţionamentului la o singură idee. Aceea că rostul existenţei nu-şi mai are rol. Disperat, începu să tremure, căutând o fotografie veche a ultimei iubite, să-i poată săruta chipul ca el să-şi poată reveni. Ii era un dor cumplit de ultima iubire. O anume Irina. L-a iubit mult, şi el la râdul lui, dar a pierdut-o datorită egoismului de care dădea dovadă. De aceea şi-a pierdut prietenii, aşa zişii prieteni, cunoştiinţe şi aşa mai departe.
O găsi. Găsi poza mult căutată şi învechită. O săruta cu dor şi-o-mbrăţisa parc-o avea lângă el chiar pe iubita lui. Si visa, şi cânta. Nu mai avea raţiune. Cel puţin gândurile îi erau departe în disperare. Iubea prea mult, suferea prea mult, ura prea mult, ierta prea mult, însa pe el nu s-a putut ierta niciodată.
Zvârli poza pe jos, neavâd de la cine să-si mai i-a rămas bun decât de la pisică. Plâgând se întinde în pat lângă ea şi-o mângâie spunând: ” Iubiiita mea…pisoiu meu frumos…ce te iubeşte băiatu…pisoiu’ meu” şi pisica torcea iubitor. Uşa de la balcon era deschisa aşa că nu şi-a mai depus alt efort. Privind înapoi îşi ia bun rămas şi se aruncă de la al zece-lea nivel. Ciudat, zece era numărul perfecţiunii…

Rapirea din Serai

- A fugit Vaselina cu socru-său, Regulatu.
Numa’despre asta se vorbea în tot cartieru’ Mălin şi asta n-ar fi fost nimic dacă nu fugeau cu 16 miliarde de lei, banii clanului Corleone.
Superman, bărbatul Vaselinei şi băiatu’ lu’ Regulatu, era un bărbat cam la 35 de ani, înalt, bine făcut brunet cu faţa lată.
Superman era terminat, Bosu i-a trimis vorbă că dacă până mâine seară nu aduce banii, o să înceapă războiul între clanuri.
Se plimba agitat prin cameră şi încerca să găsească o soluţie.
Ia telefonul şi o sună pe soră-sa:
- Isaură, dă-mi-l pe bărba-tu. Devito-cumnatu-său îşi merita numele, era mic de statură, chel şi faţa măslinie.
- Io sunt, Supeman. Auzi! Deseară la 8 să vii la mine să vedem ce p…..a mea facem cu Corleone. Sună-i şi pă Termopan, Pit-bred, Batman, Palmolivu şi Şvarţnegăru.
Vă aştept pă toţi la mine. Să nu-i spui lu’ Isaura unde mergi.
Seara la opt erau toţi adunaţi în sufrageria lu’ Superman.
- Ce facem frate? Că Corleone ăsta a zis că dacă nu ne facem noi sepiku înainte, o să ne facem harakiru după, da’ cu japca.
-Ce-i aia? întrebă mirat cumnatu-său, Devito.
- Băi, habar n-am ce e, da’ e de belea, de bine n-o fi. Că şi dacă îi dau lu’ Corleone casa şi pământul, tot nu acopăr suma care-o furat-o tata cu Vaselina, că m-au nenorocit, f…ui în gură de hoti.
- Mi-a venit o idee, sare Devito în picioare, hai să îl atacăm noi primii si să-l luăm prin învăluire.
Întrăm la el în casă prin infracţiune când e solo, fără bodigărzi. Dăm buzna peste el în casă când e cu cornu-n pernă.
- Mă Devito, mâncaţi-aş, da’ tu nu eşti prost dăgeaba, îmi place că ai idei şi-ţi merge mintea, vino să te pup cumnate. Superman îl prinde pe Devito cu amandoua mâinile de cap şi-l trage spre el, trăgându-i o ventuză pe gură.
- Gata, zise Superman, după ce-i dădu drumul lu’ cumnatu-său, mergeţi acasă, vă luaţi cuţitele, săbiile şi pistoalele şi la ora două ne întâlnim aici.
Să nu le spuneţi nimic la borese.
- La ora două noaptea sau la amiază? Întreabă Devito.
- Mă cumnate, tu eşti prost sau te faci? Cum să mergi ziua, frate? În noaptea asta la ora două ne întâlnim la mine. Sau vrei să-ţi desenez?
Noptea la ora două, s-au înghesuit toţi în maşina lu’ Superman şi au pornit spre vila lu’ Corleone. Au lăsat maşina pe altă stradă vecină şi când au ajuns în dreptul porţii lu’ Corleone, câinele, un doberman negru, a început să-i mârâie.
Devito scoate o bucată de slănină şi o aruncă peste gard.
- Ţi-am zis io cumnate că nu eşti prost, mâncaţi-aş pipota. Bravo Devito.
- Am pus cantaridă pe ea, zise Devito.
- Mă…tu eşti prost, ai stricat bunătate de viagra pe câine?
- N-am avut vreme să cumpăr somnifere sau verde de paris şi asta o aveam în casă, pitită bine, să n-o găsească Isaura.
Au aşteptat ceva vreme să vadă cum reacţionează câinele. Când s-au uitat din nou peste gard, dobermanul parcă era turbat. Fugea după Pufi, o căţeluşă mică, albă şi pufoasă, preferata lu Vitrina. Căşeluşa era speriată, se întorcea din când în când ca o broască ţestoasă cu picioruşele-n sus iar dulăul încerca s-o pună înapoi pe picioare, împingând-o cu labele.
- Eşti deştept, Devito, bravo, zise Superman în şoaptă, după ce au sărit gardul.


Continuarea maine seara. Va doresc o noapte cu vise frumoase si maine o zi plina de bucurii!

S-ascult cum crește iarba

Stau obosit
Pe pajiște-n fâneață
Și-un dor
Mă-neacă din adânc;
În inimă tot urcă,
De ea, se tot agață,
În mine
Sentimente plâng.

Dureri
Ce-mi vin din amintiri
Ce-aș vrea
Să le opresc,
Mă-ndeamnă
Parcă-n jur s-ascult,
S-ascult
Și să privesc.

S-ascult,
Cum crește
Iarba-n câmp,
Din rădăcină-n floare,
S-o văd,
Când vârful i l-a dat,
Rupând
Pământul moale.

Cum crește-apoi
Firul din ea,
’Nălțându-se spre cer,
Cum verdele
Se schimbă-ncet,
Din crud,
În verde fer.

Cum soarele
O scaldă-n raze
Fără de care nu ar fi.
Cum apa ploii-o udă
Leoarcă,
Prin rădăcini
Urcând apoi
În seve vii.

S-o văd
Cum aplecată este
Sub greutatea
Bobului de rouă,
Cum vântul cald,
Din ziua verii,
O zvântă
Când afară plouă.

De grindină
S-o văd culcată,
Când norii negrii
Se răzbună
Ș-apoi, iar ridicată
În picioare,
De raze calde
Ce-o sărută
Și până seara
O îmbună.

S-o văd apoi
Arsă de soare
’N fânețe înflorate,
Cum spicul,
Cu sămânță plin,
De greutate-n spate
Cade.

Cosită-apoi
S-o văd în lan,
La soare-ntoarsă
Și uscată,
Cum în căruțe
Furci o suie
Și-n curți,
Căpițe este așezată.

Și iar
Crescând s-o văd
Un timp,
Până ce toamna vine
Și iar cosită
De la glezne,
În hârșâit de coase
Ascuțite bine.

Arsă de brumă
Să o văd,
Când botul vacii
A uitat-o
Și moartă-apoi,
Fără de leac,
Când neaua
A îngenuncheat-o.

Și dor de ea
Să am o vreme,
Un dor!
Ca de iubirea noastră,
Ce-ncet s-a stins,
Din vina cui?...
Ca floarea
Fără apă-n
Glastră.

Sa-mi bag piciorul!- Joi e zi de abator

-Mă doare rău piciorul drept, domnu doctor.
- Ce-aţi păţit? mă întreabă doctorul.
- De câte ori mă îngrijoram de ce se întâmplă în jurul meu, îmi spuneam:” hai să-mi bag piciorul!” şi într-o dimineaţă m-am trezit cu junghiuri cumplite în picior.
După ce mi-l pipăie şi-l radiografiază, doctorul îmi spune:
- Nu ştiu ce să spun; aveţi două posibiltăţi: să faceţi toată viaţa tratament cu “Nesimţirol”, un medicament care a ieşit acum nou pe piaţă sau, mai e o posibilitate…
- Domnu doctor, fac orice numai să nu mai simt durerea asta cumplită în picior.
- În spatele spitalului este un abator, unde în fiecare joi poţi să-ţi schimbi membrele bolnave.
- Ce? Întreb îngrozită. Nu-mi venea să cred. Se poate aşa ceva?
- Ştiinţa a evoluat, n-o să simţiţi nimic. Operaţia se face cu laser şi durează o jumate de oră. După o oră puteţi pleca pe picioarele dumneavoastră.
- Nu ştiu ce să zic, domnu doctor; mă duc să văd! Daţi-mi o trimitere şi mă hotărăsc eu acolo.
Am ieşit val-vârtej pe uşă. Auzi, să-mi schimb piciorul la abator; doctorul ăsta ori e nebun ori face mişto de mine. Ia să mă duc eu să văd ce e pe-acolo, doar nu mă costă nimic.
Sala de aşteptare a abatorului, plină de lume. Oameni bătrâni, chinuiţi de reumatism, care abia mai puteau să meargă, un nene fără o mână şi eu.
Uitându-mă cu milă la ei, iar incepe să mă doară cumplit piciorul.
Off, dacă ar fi aşa de simplu, zău că l-aş schimba.
Iese din “sala de operaţie” primul pacient. Toată lumea l-a asaltat cu întrebări: cum e? te-a durut? te simţi bine?
- Am un picior nou, nu mai şchiopătez, m-am născut a doua oară, spune omul fericit.
Atunci m-am hotărât să-mi schimb şi eu piciorul. Gata cu chinul, nu mai vreau să simt nimic. Oare schimbă şi capete? mă întrebai în sinea mea.
Când mi-a venit rândul, am avut emoţii.
- Domnule măcelar, pardon, domnule doctor, vreau să-mi schimbaţi şi mie piciorul drept. Mă doare cumplit, nu mai suport durerea. Dar vreau să fie tot de femeie.
- Îmi pare rău, dar nu mai avem nici măcar picioare de bărbaţi. Există două posibilităţi.
- Iară? Care? Întreb cu înfrigurare.
- Să facem o comandă, dar trebuie să mai aşteptaţi două-trei luni sau…
- Sau? Întreb nerăbdătoare.
- Mi-a rămas o mână dreaptă de la un pacient, operat înaintea dumneavoastră.
Şi… o să vă spun un secret. A fost a unui un om foarte important pentru ţară.
- Cum? Să-mi puneţi o mână? Este aşa lungă cât un picior? Intrebai mirată.
Aş fi caraghioasă. Ce s-ar mai distra bărbaţii!
Toţi m-ar întreba cât e ceasul şi ar vrea să dea mâna cu mine.
Aş face bătături în palmă şi unghiile de la degete ar zgâria parchetul.
Dar aş putea să mă prind de crengile unui pom şi să stau cu capul în jos, aşa ca maimuţele. Dar, la ce mi-ar folosi?
Cum aş mai putea să apăs pedala de acceleraţie ?
Dar cum o să fac dragoste? Daaaa, supeeer! o să am trei mâini, să-l prind de… buci.
- Da domnule doctor, sunt de acord, puneţi-mi o mână în loc de picior.
- Aţi făcut o alegere foarte bună, îmi zice doctorul, mâna asta a strâns multe mâini importante de pe mapamond, trebuie să fiţi onorată.
E, parcă a strâns numai mâini importante, îmi spun. Dar ce vip-ul ăsta când făcea pipi şi-o ţinea cu penseta şi la fund avea ştergător? Sigur are pielea fină în palmă, nu-i nimic, o să facă bătături şi băşici în “talpă”.
După operaţie, mă dau jos de pe masă şi… surpriză; “laba” mâinii era îndreptată la spate, în sens opus labei de la piciorul stâng.
- Domnu doctor, nu e bine, nu pot să merg!
- Ba da, e bine, zice doctorul; cotul trebuie să se îndoaie în faţă, ca genunchiul de la piciorul stâng.
Încerc să fac cîţiva paşi. Mă… să şti că doctorul ăsta are dreptate; ia uite ce bine merg şi mă pot sprijini şi lăsa pe spate în palmă, pardon, “laba” mâinii, parcă aş avea proptea la spate.
Dar era ceva ce mă irita şi mă speria în acelaşi timp. Ceva nu era în regulă cu mâna asta; degetele apucau tot ce prindeau în cale şi vroia să mi le bage prin buzunare. Poate… până mă obişnuiesc eu cu ea, îmi spun.
-Mulţumesc domnu doctor. Aţi făcut minuni şi nu mă mai doare, spun fericită. Vroiam să vă mai întreb ceva… schimbaţi şi capete?
- Lucrăm la asta, vedeţi, ştiinţa evoluează. E mai greu să mutăm creierul dintr-o calota veche într-una nouă.
Dar aţi vrea să vă schimbaţi capul? De ce? Sunteţi drăguţă.
- Domnu doctor, nu vreau să-mi schimb înfăţişarea deocamdată, ci creierul. Dar nu-l vreau „second hand”. Vreau să fie nou, fără amintiri, cu spaţiu de memorare mare şi conexiuni noi.
- Abia la anul vom face teste, dar să mai treceţi pe-aici.
Stând pe scaun şi vorbind cu doctorul, îmi întorc privirea spre fereastră, Pe poarta “abatorului” ieşea un cunoscut om politic escortat de suita lui.
- De la dânsul e “piciorul” meu?
- Da, de la el, spune doctorul mândru de “opera” lui.
În clipa următoare noul meu “picior” s-a ridicat de pe podea, unde se odihnea lângă celălalt picior, sus pe biroul medicului şi începu să strângă tot ce-i ieşea în cale: stetoscopul, ochelarii, parafa şi stiloul doctorului. Nu-mi venea să cred.
- Domnu doctor, îmi cer scuze, nu sunt eu de vină, “piciorul” ăsta probabil a căpătat în timp nişte obiceiuri proaste.
- Ah, domnule doctor, ce durere m-a luat în “piciorul” cel nou!
- Unde te doare? Mă întreabă, doctorul, îngrijorat, încercând să smulgă lucrurile sale dintre degetele “piciorului” meu.
- Domnule doctor… nu mai pot...mă doare-n cot!

Jurnal de iubita ( partea 2 )

Play apoi citire

Și-a plecat a doua oară din viața mea. Atunci am crezut că totul se sfârșește pentru mine. Mergeam la scoală doar să mă prefac, iar pauzele le plângeam la toaletă. Petreceri la care eram amandoi invitati si nu puteam fi cu el. Prietenii mei se distrau cu iubiții sau iubitele iar eu suspinam afară la un pachet de țigări după el, care probabil atunci și-o trăgea cu aia. Atâtea planuri… Un căcat de viitor. Cum? Cum am putut fi așa oarbă și să-l las să mă calce iar în picioare? Cum?
În ziua în care l-am primit din nou în viața mea, a fost una ploioasă. La fel de ploioasă era și cea în care l-am cunoscut pe cel ce mă face acum fericită. Cea mai fericită.
L-am sărutat inimos, chiar de eram încă dură cu el, dar nu-i rezistam. Simpla lui prezență mă ducea departe. Era slăbiciunea mea și știa bine cum să se folosească de treaba asta? Probabil că de aceea nu mai vreau să-l mai vad. De ce să-l văd? Să-i cedez iar și să mă distrugă mai rău decăt a făcut-o. Ooo nu, nu va fi așa. Nu mai sunt eu aia cea naivă care crede în orice cuvânt va spune el. Nebunul de el…
Întotdeauna am ținut să fie punctual, la ora exacta să fie acolo unde am stabilit cu el, deși cât am fost cu el întârzia mereu, acum că nu mai sunt a lui e punctual. Își încearcă norocul cu vreo schemuță de-a lui. Sunt o domnișoară manierată, puternică și inteligentă, fata care nimic și nimeni n-o poate doborâ… Acum nici măcar el n-o mai poate face ca înainte. Nu mai au aceeași putere cuvintele lui dulci cu care mă vrăjea. Știa să întoarcă povestea cum vroia el, dar acum nu mai e așa. Nu mai vreau să fie așa.
După ce l-am sărutat, el m-a așteptat până am ieșit de la meditații. Trei ore a stat într-un frig și într-o ploaie și tot nu l-am înțeles. Și ce era de înțeles? Atunci îi mulțumeam lui Dumnezeu că lucrurile reveneau la normal. Greu dar erau. Nimeni nu-l mai vroia prin preajmă, după ce mi-a făcut. Nici colegii mei, nici fratele meu care numai pe el l-a acceptat din toți. Acum îl acceptă pe cel cu care sunt eu fericită, cel la care n-am sa renunț pentru nimic în lume. Nu așa cum am facut-o când l-am cunoscut pe el. L-am părăsit pe cel cu care eram că să fiu a lui… Vrăjită de cuvintele lui.
Îl iubeam atât de tare și atunci, deși vroiam să-l pedepsesc, să-l fac să-și dea seama de ceea ce a făcut fără ca el să plece din nou. Nu vroiam să mă mai conducă, nu vroiam să mai aibe stăpânire asupra mea cum avea el mereu… Niciodată nu a scris nimic despre mine aici. Niciodată… A scris despre toate fetele cu care a fost, toate care și-au bătut joc sau l-au lăsat când îi era lumea mai draga, dar un cuvânt n-a scris despre mine. Chiar și despre cea pentru care m-a lăsat de doua ori a scris… Și crede că dacă va scrie acum va rezolva ceva? Eu am mers înainte… Sunt fericită cu cine sunt. Aș vrea și n-aș vrea… Va urma!

.

Nu ne-am ales ziua, amurgul si moartea, draga prietene.
Nu ne-am ales soarta, iubita, serviciul.
Chiar si tu, draga prietene, esti indoielnic ;
Masa ne desparte de un alt destin ;
Tacand chitic, ne molfaim clipa.
Prieten drag, sa nu cazi in capcana vointei :
Schimbarea nu-ti va fi palton
Decat de amagire umed.
Stai cuminte, iubeste-ti nimicul
Ca si cum ti-ar apartine.
Nu tanji la alt caine decat al tau ;
Unii, la randul lor, ti-ar putea dori pisica.
Suntem singuri.
Dar cusca mea iti apartine.
Zeroul meu il impartim la doi.
Patul meu va dormi de doua ori
Pe noapte. Melancolia-
De doua ori mai putin.
Intelegi acum, draga prietene ?
Nu alegem sa traim.

.

La fel cum hartia
Straluceste mat a cuvant,
La fel cum cerul
Oglindeste umbra unei pasari,
Cum pavajul miroase
A talpa umeda, si calda,
Cum intunericul se deseneaza vag
A lumina,
Sclavul asteapta
Plesnitura demonica
A biciului.

Hartia e cuvant,
Cerul e zbor,
Pavajul e plimbare,
Intunericul, lumina, 
Oprimatul, Dumnezeu.

Mă sting spre nașterea uitată

De amintiri ce-mi vin în minte
De multe ori vreau să vorbesc.
Trecutu-mi joacă în cuvinte
Ce mă îndeamnă să-l rostesc.

Ce legături mai am eu oare
Cu ce a fost cândva prezent?
El trece-ncet în amintire,
Se scurge în subconștient.

Gândirea lui, a lui rostire,
Trecutul în prezent conduce.
Prin sentimente retrăiesc
Ce timpul înapoi n-aduce.

În sufletu-mi ce viețuiește
Prin stările ce-au fost cândva,
Se nasc dorințe de-mplinire
Ce viitor pot anunța.

Un viitor ce-ncepe-n clipa
Ce ăstei clipe va urma
Și se termină... unde oare?
Cât de departe va dura?

Durata lui e scrisă-n mine,
Eu, clipa ultimă o știu,
Dar conștiența ce-o cunoaște
Nu este cea în care scriu.

Ceasornicul ce îmi măsoară
Al vieții mele-n timp traseu,
Întors a fost cândva de mine,
Dar cel de-atuncea, nu sunt eu.

De „Eul” ce întors-a ceasul
Demult eu m-am îndepărtat,
El a rămas în conștiența
Ce nașterea mi-a îngropat.

Când ceasul va să bată ora,
Ce ora ultimă anunță,
Atuncea, cel ce nu mai știe,
Pe cel ce știe îl pronunță.

Cel îngropat cândva de mine
Din nou la față se arată.
Iar eu, cel ce-am trudit prin viață,
Mă sting spre nașterea uitată.

Jurnal de iubita ( partea 1 )

Play apoi citire

Jurnal. Pot scrie și eu un jurnal… De ce nu? Sunt atâtea jurnale aici încât mă pot amesteca și eu cu ușurință. Sunt cuvinte care le-am spus de-atâtea ori. M-am repetat de zile-ntregi și-acum vreau sa le spun din nou. I-am spus că nu mai vreau nimic. Mi-e teama. Mi-e teama ca el sa nu plece iar. Mi-era mai aproape decât pielea de pe mine, așa de mult îl iubeam. Eram foarte puternica de de fel, și sunt, el era la fel, probabil că asta m-a atras mai tare la el; faptul că știa ce să zică și când să zică, să mă facă să vreau… Sau să nu vreau; sigur pe el chiar dacă nu-i reusea. Iubirea vietii mele… Marea mea decepție. Idila ce-am trăit-o intens. Oricum făcea ce vroia el, eu nu aveam niciun fel de autoritate asupra lui. Și vorba asta-l oftica.
M-a bântuit prezența lui și după ce m-a părăsit, îl vroiam atât de tare chiar dacă-l uram, chiar dacă vroaim să dispară totodată. M-a facut din firea vesela, plină de bucurie și extaz într-o depresie totala și totuși nu-l pot scoate din gândul meu chiar și acum că sunt cu altcineva. Cel cu care sunt acum, mă face fericită… E, poate de o mie de ori mai bun ca el, dar nu va fi el. Nebunul de el. Știam că era nebun și e nebun. Nebun că iată nu pot trece peste, nu-i pot spune adio…
De ce a venit iar? De ce mă mai caută? Ce mai vrea de la mine? Toată lumea îl urăște eu de ce să-i mai dau o șansă? De ce să dau cu piciorul relației mele fericite cu cel care mă face fericită? Pentru el? El, care l-am iubit din tot sufletul? El care m-a umilit în fața prietenilor mei, care pofteam după atenția lui câtuși de putină? El care trăia în trecut? El?… Care încă-l iubesc și-acum…
Am zis să uit, era atât de bine până să reapară-n viața mea. Radiam atât de mult cu el în urma mea. Erau zile când deși eram fericita cu iubitul meu de acum, soțul meu… Cand mă gândeam oare unde e, dacă e bine, cu cine se întâlnește, cu ce cuvinte aș putea, mai ușor, să-i spun că-mi este foarte dor. Dor de el ca și nebunie.
După ce a plecat întâia oară, l-am așteptat, și-am așteptat, și-am așteptat… Mulți au fost și au plecat. Niciunul nu era el. M-am atacat atât de tare. Îi simțeam lipsa parcă mai mult decât oricui din viața mea. Mă îmbolnăvisem, iar lui nu i-a păsat deloc. Nu i-a păsat că sunam ca disperata, plângand, până îmi secau lacrimile. Nu i-a păsat că nopțile nu le dormeam că mă gândeam la el, că nu vedeam pe unde calc, că puteam murii cândva și nu știa de mine ori eu de el. Nu i-a păsat! Acum, de ce să-i pese? Eu am tot ce-mi doresc, tot ce-mi spune inima să am, chiar dacă, de multe ori, mi-l cere pe el. Îl pot avea dar nu mai vreau.
Când s-a întors a stat ca milogul în fața mea, să-l iert. Eram așa furioasă, abia ce reușisem să trec peste el și se gândi să vina să-mi întoarcă iar viața la o mie de grade, c-așa a vrut el. Încă îl iubeam, degeaba îi spuneam ce-i spuneam în față; că-l urasc, că nu mai vreau să-l văd, că pun pe cineva să-l bată când eu de fapt îmi doream să-l țin în brațe și să nu-i mai dau drumul. Trebuia să fiu dură, ori el, nebunul de el mă lua de proastă. Dar i-am cedat și-a plecat a doua oară…

Va urma!

.

Ingramadiri incoloacite de carne ;
Rapaieli dureroase
De vie lumina
Vin sa ne sugrume sensul.
Cadavre nejustificate,
Cautandu-si adapost
Sub ploaia constiintei.
Frontoane enorme,
Salvand mii de masti.
Incotro va poarta pamantul ? 
« -Spre durere si intuneric. »
Corul atins de vraja anonimatului
Raspunde naiv ;
Inghitindu-si saliva
Se tarasc flagelati.
Ranile se ling colectiv.
Supura intrebarile
De sub cruste
Raspunzand dureros.
« Vei afla, tu, cel singur :
Raspunsul la toate
E pamantul, caldura
Sudoarea cea sarata
Si moartea. 
Sufla-ti sensurile de pe aripi,
Cuibareste-te sub aripa noastra. »
« Niciodata, caci
De-ar fi sa zbor
Pentru voi o fac,
Si de-ar fi ca sensul
Sa-mi incline naltarea
Pentru voi incerc. 
Pentru tine, cei multi
Care vii si schelalai
Agonizant
Cerand mangaiere. »

.

Umbrele isi cauta
Stapani ignoranti
Ce le vor curatate
De o noua rafala de vant.
Vantul schimbarii
Ce trage cu 
Sine comori de spaime
Si ancore grele
De amagiri promitatoare.
Ghemuiti de regret
Se-arunca 
In prapastia deluroasa.
Razand prosteste
Unii se arunca in intuneric ;
Tipete curma neputinta.
Umbrele isi vor
Revolutia, 
Isi vor intunericul,
Se vor inapoi.
In vasta intindere
De capete plecate
Isi striga identitatea.
Fac schimb de taceri ;
Incurcate, povestesc cu trecutul,
Se vantura ,
Si pier.